Viața la bloc: toți sunt curioși cu cine o arzi și la ce oră te întorci acasă

Pentru mine viața la bloc e de-a dreptul fascinantă. Eu, născută și crescută la casă. Mă rog, născută la maternitate, dar m-am informat de dimineață, la etajul 1, deci pe aproape. De un an stau la bloc și zici că am picat în altă lume.

Sunt mult chestii dubioase. Vecinii de sus se aud ca și cum ar fi în casă cu mine. Jur, îi aud când bagă muzică, când se ceartă, ceea ce se întâmplă foarte des, știu cum îi cheamă pe copii, știu că el bea mult, știu că atunci când o face începe cu ”Ce seară minunată” și termină cu ”Vreau să beau cu frații mei”. Știu că nevastă-sa are gura mare. Jur, e genul ala de femeie care urlă cât o țin plămânii și își termină monologul cu ”Eu? Nervoasă? Eu nu sunt nervoasă!”.

Le știu programul vecinilor care stau ușă în ușă cu mine. Pe el îl iau după cheie, pe ea după tocuri. Plecam într-o dimineață de acasă, pe la 9. Iese vecinul din lift, culmea, venea acasă, oră la care în mod normal e plecat. Cu el, o tipă. Aici vine momentul ala penibil în care trebuie să saluți și s-o joci ca și cum nu ți s-ar părea nimic suspect:
Nu, boss, e ok, n-am observat că te întorci acasă neobișnuit de devreme, cu o tipă blondă, cu aproximativ 20 de ani mai tânără decât nevastă-ta, e ok. Bună dimineața.

Sunt sigură că fiecare are în bloc un bărbat care a fost Don Juan la tinerețe și care a rămas blocat. Așa e vecinul meu de la 4. Cred că are 80 de ani, dar flirtează nebunul mai ceva ca tinerii din ziua de azi. Mereu când ne intersectăm dacă nu mă mai salută, dacă nu îmi mai deschide ușa, dacă nu mă mai conduce cu liftul până la etajul la care stau eu. Într-o zi m-a întrebat dacă îmi place Parisul. I-am zis că nu știu, că n-am fost. La care el, așa, cu un zâmbet în colțul gurii ”păi cum domnișoară, că toate femeile visează să fie duse la Paris”.

Că tot am ajuns la lift. Când intru în scară, văd că liftul e la 10, îl chem și între timp aud că mai intră cineva în bloc. Doamne, dacă nu mă mai rog să vină mai repede ca să nu fiu nevoită să mă înghesui cu cineva și să port conversații absolut inutile. După ce că spațiul e de doi pe doi, uneori se mai bagă câte trei persoane cu tine. Stai bot în bot cu ele, că n-ai încotro și dacă te ochesc că ești cam nouă pe acolo ești supusă interogatoriului:
La ce etaj? De când? Și cu ce te ocupi? Stai singură?
M-a întrebat o femeie ”pe când un bebe?”, de parcă ne cunoșteam de o viață, nu de 15 secunde.

Când am fost pentru prima dată să plătesc asociația m-am simțit ca un exponat la muzeu. Toți se uitau la mine, pe principiul ”asta de unde a mai apărut?”. Au ciulit mai bine urechile când am spus la ce apartament stau, să aibă ce dezbate după ce plec.

Știți că se mai găsesc cupluri care spun că trag mașina pe undeva printre blocuri pentru niște giugiuleală extra, că și așa nu îi vede nimeni? Mari proști. Eu am râs să mor într-o noapte de unii d-ăștia. Era cam 1, eu nu aveam somn și stăteam ca babele pe geam, în bucătărie, cu vedere fix spre parcarea din fața blocului, care mai e și luminată. Opresc unii mașina, tipa la volan, el în dreapta. Coboară jos, o întinde pe capotă, cu mâini pe sub haine și tot tacâmul. Mă și gândeam, băi fraților, v-ați întins pe capotă, sub un felinar și au vedere la voi patru blocuri. Voi încercați să o ardeți pe șuștă? Revenind, mai aveau puțin și puneau de-o treabă, când ea se ridică brusc, se urcă în mașină, pleacă și îl lasă acolo pe fraier.

2 thoughts on “Viața la bloc: toți sunt curioși cu cine o arzi și la ce oră te întorci acasă”

  1. Eu stau la curte. Singurul avantaj e ca nu aud chiar tot ce fac vecinii la ei in casa. Si vecinii de la casa sunt curiosi cu cine o arzi si la ce ora vii, stai linistita. Cred ca e ceva in gena romanilor, sa-i intereseze tot ce fac ceilalti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *