De ce nu înghit ”psihologii vieții”

Chiar cred că e cazul să scriu, pe viitor, o postare despre tipurile de oameni care mă calcă pe nervi, că tare mulți sunt. Dar pe ”psihologii vieții” sunt atât de revoltată, încât aș putea să vorbesc despre ei până mâine. Nu mă refer la cei care profesează în domeniu. Mă refer la tâmpiții care au citit două cărți de dezvoltare personală și se simt de parcă au dormit în pat cu Freud 10 ani.

Nu poți să le povestești ceva banal, că încep ei să caute te miri ce explicații. Tu le spui că ai mâncat o ciorbă de fasole, ei îți spun că ai dus lipsă de mai multe lucruri mărunte în copilărie, care, în creierul tău, s-au materializat în boabe de fasole și d-aia ți s-a făcut poftă. Bine, exagerez (doar puțin), dar ei fac din orice căcat o mare dramă.

Lor nu trebuie să le ceri niciodată sfatul în legătură cu ceva, că o să ți-l dea oricum. Recunosc, și eu mai dau sfaturi. Băi, dar îmi asum condiția de blondă care nu e nici cea mai deșteaptă, nici cea mai informată și nici cea mai în măsură de pe planeta asta. Îmi asum că există șansa să spun o mare tâmpenie și nu scot pe gură decât ce aș face eu, sau cum văd eu problema.
Nu poți nici să porți o conversație cu ei, că o să te oprească din 10 în 10 secunde să adauge o explicație psihologică. Că au citit ei pe net, că au văzut ei într-un film, sau că le-a spus lor un vecin pe care îl consideră deștept. Nu știu cum naiba am eu ghinion de fel, dar am dat de mai multe ori de tipi d-ăștia. De altfel, nici n-am păstrat legătura prea mult timp.

Dacă îi trimiteam o poză cu mine, din cabina de probă, cu o rochie roșie, mă freca la cap că vreau să ies în evidență, că sufăr dacă nu primesc atenție, că m-a neglijat bunica când eram mica. Dacă îi spuneam că nu am chef să ies din casă, mă freca la cap că mă închid în mine, că am o teamă când vine vorba de petrecut timp printre oameni, că m-a marcat ceva în copilărie. Dacă spuneam că am avut o zi proastă, mă freca la cap că îmi induc singură gânduri negative, că nu sunt echilibrată, că dau vina pe lucrurile care se întâmplă în jurul meu, în loc să o dau pe mine. Pentru că, da, ei știu teoria clasică cum că totul se trage din copilărie și nu bagă decât placa aia, dar totuși au impresia că Freud se scrie cum se citește.

E ca și cum m-aș apuca eu să critic statusurile de pe Facebook, că puteau să fie scrise mai bine, că exprimarea nu e întocmai corectă, sau mai știu eu ce. În mai puține cuvinte, să mă dau ”scriitoarea vieții”. Rahat, mereu când a venit vorba de asta am spus că eu scriu după ureche, cum mă taie pe mine capul.

Doamne, țin minte că, acum ceva timp, m-am văzut cu un tip de-a dreptul paranoic, care avea impresia că jumătate din ce spun eu sunt minciuni. De ce? Fiindcă îi mai răspundeam la întrebări tot cu o întrebare. Citise el, naiba știe unde, că atunci când un om face asta înseamnă că minte. Omul a luat-o de bună, nu tu excepții, nu tu circumstanțe. Cred că și-a repetat asta ca pe tatăl nostru în fiecare seară până a luat-o de bună.
Oricum, ”psihologii vieții” te seacă de energie, că trebuie să le explici nebunilor de fiecare dată că nu-i chiar așa, că ai vrut să spui cu totul altceva, că unele lucruri mai sunt și gri, un doar albe sau negre. Bine, îți răcești gura degeaba, că ei au citit două cărți și sunt informați, iar tu ești prost de bubui. Tu nu înțelegi sensul vieții, tu nu ai un scop, tu nu vezi peste limite, la ei totul începe cu ”tu NU…”. Ei, atunci, pa și pussy. Fără pussy.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *