Cum dau eu de toți nebunii în autocar

Nu cred că am făcut prea multe drumuri cu autocarul fără să nimeresc cel puțin un nebun căruia să nu-i convină nimic.

Băi, am prins ieri una lângă mine, mi-a făcut capul calendar de la Vâlcea la București. Nu credeam că e posibil ca un om să vorbească atâta în 3 ore. Să nu se înțeleagă greșit, mie îmi place să vorbesc. Vorbesc oriunde, cu oricine, cunoscut sau necunoscut. Totuși, jur că ieri, după o singură oră, deja mă durea capul.
Vine, se pune lângă mine, eu îmi făceam de lucru cu o carte, că am citit pe autocar cât n-am citit în toată viața mea. Mă întreabă ce citesc. Zic, ok, poate chiar e curioasa. Pe dracu, a fost portița de intrare să-și facă numărul.
Mi-a povestit copilăria ei, ce rude are, câți nepoți, pe care îi iubește mai mult sau mai puțin, ce studii are, despre locul de muncă, despre fiecare colegă de serviciu în parte, mi-a arătat ce i-a cumpărat șefei de ziua de naștere, ce a mâncat de dimineață și ce planuri de viitor are. Când a ajuns la subiectul ”fostul iubit” a fost prăpăd, mai era și recentă treaba, s-au despărțit acum o săptămână după o relație de 4 ani. Cred că cel mai mult a insistat pe ce și-ar dori ea de la viață. Da, și eu aș vrea să mă aștepte seara acasă un bărbat cu masa pusă, cada plină și un pahar de vin, dar uite că azi am ajuns și am mâncat tot pastele de ieri.

Știți genul ala de om care vorbește doar el, își aduce aminte după o oră că ar fi frumos să te întrebe și pe tine ceva, iar după ce ai apucat să spui doar 3 cuvinte te oprește că și-a adus aminte de ceva? Fix așa era asta. Băi frate, într-o conversație ar trebui să avem un dialog, dacă vreau să aud un monolog mă duc la teatru, la stand up, găsesc eu.

Ajung în autogară. Zic, gata, am scăpat de nebună. Aha, sigur, mergea și ea cu metroul. Am coborât mai repede și am schimbat ruta doar ca să n-o mai aud. Am avut o geantă imensă, am umărul vânăt de la ea, dacă mă vede cineva zice că mi-am luat-o grav. Chioară nu era, m-a văzut că mă chinui, m-a întrebat dacă mă descurc singură. Acum, ce să zic? Cât de cât, s-o prinde și ea că m-ar ajuta o mână în plus în condițiile în care ea avea doar un ghiozdan mic. De unde, a început să se plângă de bagajul ei minuscul.

E singura persoană care m-a făcut vreodată să iau o pastilă de cap după ce am stat de vorbă, credeam că oamenii care pățesc asta sunt niște figuranți. Nu, e pe bune treaba, e real, se poate.
A, după 3 ore în care mi-a tocat nervii s-a gândit că ar fi frumos să facem cunoștință. Da, mi-a spus cum și-o trăgea cu gagicu-so, dar nu mi-a spus și cum o cheamă, absolut normal.

Cred că o să dezvolt o fobie de mers cu autocarul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *